Monthly Archives: November 2014

Amintiri cu fotograf nunta sibiu

memoriiAseară mi-am aruncat într-o doară privirea pe peretele sufrageriei, pe care atârna fotografia de nuntă a părinţilor. Taică-meu meu mă privea din poză, parcă spunând: „Vezi mă, aşa se face”. Mama zâmbea la cameră. Mă întreb câte rochii de mireasă a probat pentru căsătorie. Cred că nu multe, pe vremea aia nu era febra asta a rochiilor de mireasă, căutări febrile 3 ani pentru rochia perfecta…
Poză m-a făcut să mă uit la bibliotecă. Printre multe altele, acolo ţin şi albumele foto. Atunci, dacă tot pusesem mâna pe ele, am început să le răsfoiesc. Sigur, pozele sunt puse într-o ordine cât de cât cronologică. Am deschis un album undeva, la jumătate. Într-o fotografie, eram la Eforie Nord, încadrat de părinţi. Mi-am adus aminte cum atunci mi s-a întâmplat ceva prin care niciun copil n-ar trebui să treacă.

Stăteam cu brațele pe saltea și cu corpul în apă. Aveam 14 ani, știu sigur, era chiar ziua mea. Curenții m-au tras ușurel în larg. Mai aveam câțiva metri până ajungeam la capătul digului de statilopozi. Le făceam semen alor mei, să vină la mine. Și ei, de pe mal, îmi făceau cu mâna. Mi-era rușine să urlu că mă înec. Bine că era pe acolo un domn ce înota pe lângă geamandură. L-am rugat să mă tragă la mal. S-a zbătut bietul om cam 5 minute să tragă salteaua de care mă țineam disperat. Ai mei erau foarte calmi pe mal, credeam că le făceam cu mâna.
Explicația e simplă. Până pe la jumătatea digului de stapilopozi, malul coboară lent. În 50 de metri abia ajungi până la genunchi. Apoi, dintr-o data, e o groapă enormă care coboară enorm. Să fie vreo 10 metri adâncime acolo, plus curenți. Locul perfect dacă vrei să te faci nevăzut!
Dar aventura la mare a fost frumoasă. De fapt, nu exista an în care să nu mergem undeva. Acum, multe dintre acele staţiuni sunt închise, din motive de nimeni ştiute. Nu cred în lozinca “lipsă de fonduri”, care se tot prezintă pentru a explica ce e de neexplicat: uciderea turismului românesc. Marea realizare a unui ministru de resort, anunţată cu surle şi trâmbiţe, a fost punerea de perdeluţe la hotelurile de pe litoral.
Desigur, am dat şi de fotografiile de nuntă ale părinţilor mei. Mă întreb cum ar fi fost îmbrăcaţi în ziua de azi, pentru eveniment. Probabil că tata ar fi dat căutare pe Google ar fi găsit anunț “fotograf nunta sibiu”. Îmi pare rău că n-o pot întreba pe mama dacă şi-ar fi cumpărat rochia de nuntă online şi dacă ar fi plătit-o cu cardul. Dar maică-mea era deschisă la treaba asta cu internetul. Doar a fost prima persoană din cartier carea avea căsuță de mail și conexiune internet. Iar eu, rupeam 286-le cu Supaplex!

Mai departe, în album au dat și de poze mai recente. Când a fost bunicul operat și-a stat la noi câteva luni, poze de-ale mele de la majorat (eram slab pe vreme aia și aveam și părul lung). Cu astfel de poze acum mă poți speria foarte ușor.
Însă, din păcate, îln album n-am poze cu nunta mea. Deoarece m-am calicit la angajarea unui fotograf profesionist, așadar au ieșit niște poze de nuntă cum n-are nimeni. În 10 ani le pot vinde ca vintage… Juri că-s făcute în anii 50!

O carieră de piatră

Zilele trecute, m-am pomenit cu un telefon de la vărul meu, Nae. M-am mirat, fiindcă vorbim cam rar, deşi suntem rude. El e de undeva, de pe lângă Braşov şi, cum avea drum prin Bucureşti, s-a gândit să mă viziteze. Eram bucuros de un astfel de oaspete. Ştiam că era inginer şi lucra la drumuri şi poduri. Mi-a spus că vine în interes de serviciu, să vadă cu ochii lui nişte scule, având un şantier deschis într-o carieră de bazalt. Vizita lui m-a determinat să cred că are o carieră de piatră.

Când a intrat Nae pe uşă, parcă mi s-a umplut casa. E un munte de om, solid şi neaşteptat de volubil. I-am şi spus:

– Vere, cu trupul tău, cred că puteai face carieră în atletism! Deveneai campion mondial la aruncare ciocanului sau aşa ceva. Îţi dădeau ăştia medalia de aur numai când te vedeau, nu mai aveai nevoie să concurezi…
– Păi am o carieră frumoasă şi fără atletism!
râse Nae. Am o carieră de piatră, băiete, ce ştii tu! Piatră de bazalt, e adevărat, nu de marmură, dar tot piatră-i şi ăsta. Curios că ai pomenit de ciocan. Am venit să cumpăr chiar nişte ciocane şi alte scule electrice.
– De unde, Năică?
– De pe www.insaterm-scule.ro!
– Păi ăsta-i un site…
– Aşa-i! Mai precis, este site-ul unui magazin online de scule electrice şi utilaje pentru construcţii. Dar magazinul ăsta-i mai isteţ: are activitatea de birou aici, în Bucureşti. Şi tot aici are un showroom frumos, pe unde voi trece mâine să văd niscai scule de calitate. Să văd ce discount pot obţine, cumpărând mai multe scule, cu toate că şi aşa au preţuri destul de bune.
piatra– Şi scule vrei, Năică, ciocane şi mai ce?
– Am văzut pe site nişte scule electrice profesionale care mi-au făcut cu ochiul: ciocane demolatoare, rotopercutoare, polizoare, maşini de frezat, şlefuitoare, maşini de găurit şi înşurubat, suflante cu aer cald, maşini de amestecat, maşini de tăiat cu diamant, echipamente de şantier şi alte minunăţii, care pentru tine sunt nişte prostii şi te plictisesc, dar care pe mine mă încântă şi mă determină să golesc cardul firmei…
– Zău? Auzi, Nae, au şi detectoare de metale? Poate dai peste vreo comoară, ca să cruţi cardul!
– Râzi tu, dar să ştii că au şi aşa ceva! Ba chiar şi maşini de tuns iarba! Şi nu ştii cu ce branduri mari lucrează: Makita, Bosch şi alţi titani ai domeniului
– Vezi, vericule, trebuia să vii tu de departe ca să vezi nişte scule şi maşinării de care oricum ai dat pe site. Eu mă bucur, dar la ce-ţi trebuia ţie drumul ăsta?
– Oamenii care au afacerea asta e clar că sunt profesionişti. Am vorbit cu nişte băieţi din conducere şi mă aşteaptă. Vreau să văd ce politică de preţuri duc, ca să mă convingă să cumpăr de la ei. Au concurenţi destui, dar nu m-au determinat să nu mai caut. Doar magazinul ăsta mi s-a părut promiţător. Oricum o să cumpăr ceva, dar să văd cât. De ei depinde…

Nu vă mai spun decât că Nae a găsit nişte profesionişti foarte deschişi, cu care s-a înţeles mai bine decât spera şi au pus bazele unui parteneriat avantajos pentru ambele părţi.

Ce mai fură românii? Lenjerii hoteluri, prosoape, halate de baie…

Încă dinainte de 1989 românul fura din hotel. Că așa se gândea el că e frumos. Dacă săpunul și șamponul tot sunt consumabile și nu li se impută, atunci de ce n-ar fi trecute la “consumabile” și paharele, prosoapele sau chiar lenjerii-hoteluri?
Pe vremea aia, produsele enumerate mai sus nu se contabilizau. Dacă lipsea ceva după ce pleca familia Georgescu, se competau cu ce aveau în depozit. Asta mergea azi, mâine, însă de la un timp, începuseră să dispară alarmant de multe chestii. Le lipseau clienților să plece și cu patul sau salteaua de pat în geamantane. Și-atunci s-a făcut o chestie inteligentă.
Facem frumos o foaie pe care trecem toate lucrurile care se află în cameră. Și înainte să plece clientul, se duce femeia de serviciu și verifică dacă toate bunurile sunt la locul lor. Dacă nu, se anunță la recepție.
– Ați împachetat cumva și prosopul mic din cameră?
– Ah, da, mă scuzați, era pus la uscat pe balcon și l-am pus în geamantan împreună cu slipul și ciorapii. Îmi cer scuze!
– Nu-i nimic, domnule!

stolen
Și așa se poate termina treaba frumos, elegant. Omul a greșit, n-a vrut să ia prosopul. E doar un prosop, nu are cine știe ce valoare, nu se îmbogățește din el. În schimb, hotelul dacă din 5 clienți are câte așa o pierdere, după o lună are pierderi masive. Minim 4 etaje, 20 de camere pe etah, deja 16 prosoape dispărute săptămânal, 64 lunar. La 20 lei un prosop, sunt pierderi de 1280 lei. Adică e ca și cm ar lăsa un client să stea gratuit 5 zile. Și asta am calculat minim. Vă dați seama la 10 etaje cu 30 de camere per etaj ce-ar însemna?
Mai nasol e când nu-ți dai seama că-ți lipsesc chestii din cameră.
Tu, ca și client, te duci în camera de hotel și te apuci să-ți despachetezi lucrurile. Pui papucii și slipul de-o parte (zic de slip deoarece, mie personal, îmi place marea la nebunie, deci d-aia n-am ales ca model clăparii sau jambierele), te duci la baie să-ți pui săpunul tău adus de acasă, periuța și pasta de dinți, deodorantul etc.

Dar nu de multe ori vă gândiți ca, înainte să vă faceți comozi, să verificați lista cu ce conține camera. De obicei se află pe masă sau în/pe noptieră. Câteodată o găsești chiar în dulapul de haine. Și atunci vezi dacă, în rost de 3 pahare cât scrie acolo, în cameră sunt doau două, vezi dacă nu există decât un halat în loc de două și așa mai departe.
Chestii pe care, atunci când pleci ți se pot imputa. Că tu n-ai fost atent să verifici. Hotelul este obligat să aibă acea foaie în cameră, nu să-ți listeze una atunci când te interesezi tu, unde-ți pot pune câte-n lună și-n stele. Evident, chestia asta nu se întâplă prea des, însă nu vrei să fii tocmai tu excepția care confirmă regula.

Însă tot vorbind de chestiile astea, mi-am adus aminte cum niște românași foarte inventivi au plecat cu plasma din cameră, lăsând în locul ei o copie. Femeia de serviciu n-a observat că televizorul e doar o bucată de plastic, așa că oamenii au ajuns acasă c-o plasmă meseriașă. Și al naibii de ieftină.

Cele mai mari salamandre din lume mănâncă de la Petpal!

Am văzut un filmuleț pe facebook. Un animal diform, ca o șopârlă. Ceva extrem de urât. Ăsta e filmul cu pricina.

Cum filmul prezenta doar câteva secunde, unde animalul mergea acolo liniștit, mai nimeni n-a știut să răspundă la întrebarea firească: “Ce animal e ăsta?
Doar unul a știut să zică salamandră. Însă nu-mi venea să cred că urâțenia aia e salamandră. Doar salamandrele pe care le știam eu sunt negre cu galben au o lungime de maxim 15 cm și sunt cauciucate la atingere.
Asta pe când animalul din videoclip este maron, are un metru și ceva lungime și e slinos. Imposibil să fie salamandră!
Ei bine, chiar aia e. În Asia trăiesc niște specii de samanadre uriașe. În China ajung unele chiar și la 1,80 m, la vârsta de 30 de ani. Acum mă gândesc la cartea “Războiul Samandrelor” de Karel Čapek, unde scriitorul zugrăvea în cuvinte un război între salamandre uriașe care ajung să stăpânească apele lumii, având ciocniri violente cu oamenii. Cartea v-o recomand cu căldură, e genială. Cred că mă reapuc s-o citesc.

Dar dacă în Asia oamenii chiar cresc aceste animale pentru hrană (zice-se că-s o delicatesă – nu mă mir, la 1,80 cm, mănânci din aia cât să saturi 3 familii!), oare cu ce le hrănesc ăștia? Că presupun că nu le dau pâine și orez. Sau pește, ori ce mai bagă în ei asiaticii, cine știe ce gândaci.
Mă gândeasc la faptul că, având asemenea animal de crescut, trebuie să-i iei mâncare de calitate, de la www.petpal.ro

Dar hai să vedem exact ce e salamandra asta de care am tot vorbit.

E un nume comun pentru aproximativ 550 specii de amfibieni, cu aspect exterior asemănător cu al șopârlelor, doar că au coada puternică și botul scurt, fiind mai solide decât șopârlele. Primele fosile de salamandre, din ordinul Caudata, au datează de acum 164 de milioane de ani, fiind dwscoperite China și Kazahstan. Salamandrele contemporane fac parte din specia Urodela. Acestea se împart în 3 categorii.
– unele acvatice pe tot parcursul vieții
– unele terestre
– unele hibride, putând trăi atât pe uscat cât și în apă.

Unice printre vertebrate, salamandrele au capacitatea să regenereze membrele pierdute sau alte părți ale corpului, spre deosebire de șopârle care-și pot regenera doar coada ruptă. E și acesta un sistem bun de apărare. Dacă o șopârlă este prinsă (ca și iguana), aceasta își lasă îăn urmă coada care se zvârcolește, în timp ce ea se salvează fugind, predatorul fiind ocupat cu coada care se mișcă și 10 minute după separarea de corp.

Mie-mi plac salamandrele, sincer să fiu. Însă vorbesc de cele negre cu galben, pe care le cunosc de la țară, unde stăteau să mă pot juca cu ele, fără să mă muște, fără să fugă. Cineva-mi spunea că acestea sunt salamandre de foc, iar legenda spune că nu ard. Însă să nu faceți imprudența să aruncați o biată salamandră pe foc… vouă v-ar plăcea să vă ardă cineva de viu?

Dacă aș ajunge în china, știu că n-aș încerca carne de salamandră. Deși p-acolo nici nu știi bine de cățel mănânci… Depinde de restaurante. Aș mânca însă șarpe, deoarece îmi place. Mi-au plăcut cei 3 șerpi mâncați la țară, copți pe jar. Sunt curios cum i-or face în china.

Ce ți-e și cu Black Friday ăsta…

xjocuriCa și anul trecut, azi m-am trezit pe la 6 fără 5, ca să fiu sigur că prind ceva de Black Friday. Până la 7 fără ceva când s-a dat drumul la magazin, am băgat niște Far Cry 4. Asta că tot mă plângeam că nu există shootere lungi. Mă și plictisesc în ăsta după 3-4 ore de jucat…

Asta deoarece am făcut o pauză de jocuri cu masini gratis, deoarece ce-i prea mult, strică. nici LOL n-am mai băgat de vreo două săptămâni așa. Țin minte când aveam și monitorul și placa video defecte, am dat drumul la un joc după 2 luni. Nici nu mai știam să joc (nu că acum aș fi expert, am ajuns în Bronze 5). La fel ca-n vacanțele de vară, din copilărie. Veneam înapoi la școală în clasa următoare și scriam indescifrabil. Îmi luau vreo 3 zile ca să încep să scriu iar citeț. Citeț am zis, frumos n-am scris niciodată.

Și revin la Black Friday ăsta care-a trecut. Mi-am luat ceva. Neveste-mii telefon, comandă pe care n-am putut-o ridica deoarece nu era la showroom, asta după ce mi-au spus că e. Tot răul spre bine, deoarece am renunțat la ea, luându-i alt model de telefon, de la altă firmă.

Am mai comandat un SSD la 79 lei, două stickuri de memorie, unul de 32 și unul de 64 giga, să fie, am să le ofer cadou pe blog. Altă comandă a mai fost pentru un HDD de 1 tera. Însă din toate comenzile astea, cred că voi lua doar SSD-ul și stickurile de memorie. Îmi ajung 300 de giga pentru încă un an, când sper să prind un alt HDD la un preț bun. Sau îl iau de la băieți, în garanție, tot la 160-150 lei.

Însă acum e târziu, mă duc la culcare. Asta după ce mai bag jumătate de oră de joc cu mașinuțe. M-a acaparat xjocuri ceva de speriat. Țin minte că n-am mai fost așa prins de un joc de pe vremea supaplexului.

Păcat că nu se mai fac jocuri cum erau pe vremuri. Sau poate sunt doar eu nostalgic…

« Older Entries