Amintiri din copitărie – John Branch

OldPriestPăi când eram eu copil, numai pozne făceam.
Fiind un mic străin într-un sat de români, eram privit de unii cu frică, de alții cu puțin respect, iar de alții ca pe-un păduche.
Oamenilor le e frică de ceea ce nu cunosc. Păi cine naiba știa engleza într-un sat din fundul lumii, din Transilvania?
Ba babele satului se fereau de mine mai ceva ca de temutul Dracula. Că ăla venea o dată la 50 de ani să răpească vreo fecioară (cel puțin așa se zvonea vorba prin sat) și s-o ducă în castelul său magic, ascuns în codrul des.
Zic magic, deoarece oamenii s-au strâns în câteva rânduri și-au căutat codrul în lung și-n lat și n-au dat de niciun castel, ba mai rău, s-au întors mai puțini decât plecaseră.
Așa e românul, înainte îi era frică să intre singur în pădure, acum vrea să intre și n-are în ce… Că-i pădurea pe jumătate tăiată.

Bun, dar să revenim la povestea mea. Ce căutam eu tocmai acolo?
Tatăl meu era un profesor trimis în delegație în România, să învețe copiii limba engleză. Nu știu ce-a reușit, căci românii erau greu de cap. Am zis erau! Și-n trei ani, abia învățase o mână de copii să citească din Shakespeare și Mark Twain. Copiilor le plăceau poveștile lui Twain și urau Shakespeare din toată inima. Mi se pare și normal, nu-i ușor să înveți o limbă străină și-n același timp să ți se împuie capul și cu versiunea veche a acelei limbi!

După acești trei ani, tatăl meu a dispărut. Cică s-ar fi dus în pădure, fugărind o nălucă sub formă de fecioară. Însă după cum îl știam eu, cred că s-o fi împiedicat pe vreun deal, beat și și-a găsit sfârșitul în vreo râpă. Că vreau sau nu să recunosc, babacul era un bețiv de prima mână, însă asta nu-l făcea neapărat un om rău.
Nu m-a bătut niciodată pe mine sau pe mama. Meteahna lui, când era beat, era să plece în natură, să se plimbe. Dacă se culca, îl apuca durerea de cap și începea să înjure. Și ca nu cumva să-mi facă o educație de toată jena, mai bine se plimba să-i treacă efectul alcoolului.
Bețivăneala lui era ascunsă de ochii lumii, căci nu bea decât în weekend, însă atunci rupea. Știam că sâmbătă și duminică îl vedeam acasă doar ca să bea. Ba într-unele zile nu mânca nimic, poate ceva fragi și mure de prin pădurile din apropiere.
Biata mama se obișnuise cu el. Era mulțimită că nu ne bătea, nu cheltuia mulți bani cu băutura și n-o înșela. Așa că-i accepta tabietul acesta nesănătos.
Și-așa a dispărut. De trupul lui s-au ocupat animalele sălbatice, aflate din abundență în păduri. Ce nu văzusem acasă în Anglia animale sălbatice câte n-am văzut în România!

Mărindu-mă, a trebuit să mă dea mama la școală. Așa c-a găsit, draga de ea, de cuviință să mă dea la o școală de popi. Na bine, aia-mi lipsea. Așa aveam o infinitate despre religie, Biblie și dumnezei, de nu vă pot spune. Însă, nu ieșeam din cuvântul mamei. Însă, cel mai mult mă temeam că va trebui să port vesminte bisericesti. Probabil deoarece în imaginația mea confundam hainele negre cu moartea și răul, nicidecum cu bunătatea. Abia mai târziu am aflat că mă înșelasem.

Și cum credeți că era la școala de popi? Mă așteptam să fie o mohoreală asemănătoare cu moartea, cu citit zilnic din cărticele de rugăciuni și cântat în cor, în miros abundent de tămâie și ceară.
Ei ași! Parcă eram în tabără! Ne trezeam la ora 7 dimineața, până la 7:30 ne spălam pe ochi, ne făceam paturile și apoi luam micul dejun. De la ora 8 până la ora 12 făceam cursuri. Științe, matematică, religie. Aveam un profesor care nu arătase el matematic existența lui Dumnezeu. Apoi, până la ora 13 eram liberi. Prânzul la ora 13, iar de la 13:30 până la ora 17 program de voie.
Unii băteau mingea, alții scriau (nu prea întram în vorbă cu ciudații aceia, sincer să fiu – vă voi povesti mai târziu de ce), iar unii mergeau în pădure. Băieții mai mari mergeau în grup în pădure, în fiecare zi mai mult decât în ziua precedentă, lăsându-și semne până unde au ajuns.
Însă, nu de puține ori se întâmpla să nu-și mai găsească semnele unde le lăsaseră, sau să le găsească pe primii pomi de la liziera pădurii.
De la ora 17 până la ora 19 aveam rugăciunea de seară, apoi cina și stingerea la 9 seara.
Dacă-mi spunea cineva cu 5 ani în urmă, că voi face eu școala de popi în România, îi ziceam sigur că s-a scrțntit sau s-a întâlnit cu vrea Banshee și de atunci vede doar tâmpenii.
Așadar, ne distram acolo de minune. În plus, învățam și lucruri frumoase despre oameni, despre cum ar trebui să ne ajutăm între noi, chestii de bun simț și bună creștere. cică toate astea erau legate de Dumnezeu. Profesorii știau cum și ce să ne predea, astfel încât nicio oră de curs nu era plictisitoare, ba, din contră, ne părea rău că trebuia să așteptăm până a doua zi!

Va urma…

If you like it, share with others. Thank you!Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someoneShare on Tumblr

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *