Paza e bună cu sârmă ghimpată

Vărul meu, Costel, m-a rugat să trec pe la el într-un weekend, spre sfârșitul anului trecut, când încă nu începuse să ningă, pentru a-l ajuta să-i împrejmuim proprietatea cu un gard metalic. În apropierea casei avea un pâlc de pomi fructiferi, pe care îl ridicase la rang de livadă. Mi se plângea că nu prea apuca să se bucure de roadele pomilor, fiindcă puștii din împrejurimi dădeau iama și le mâncau încă de când erau crude. Mi-a spus că paza bună trece primejdia rea, iar sârma ghimpată e cea mai bună pentru asta.
Barbed-Wire

În drum spre casa vărului meu, am încercat să-mi închipui cum dorea vîrul meu să-și îprejmuiască proprietatea cu sârmă ghimpată. Nu reușeam deloc, fiindcă orice ar fi făcut, printre rândurile de sârmă ghimpată copiii se puteau strecura fără mari probleme. Nu mai spun că o astfel de împrejmuire se putea face, eventual, unui staul de vite, nicidecum unei proprietăți.

Când am ajuns la fața locului m-am lămurit, văzând niște suluri de plasă gard sudată zincată de câte 20 metri liniari fiecare. Împrejmuirea propriu-zisă o realizam cu cu plasa aceea, iar sarma ghimpata urma să securizeze gardul din plasă. Sârma ghimpată e de două feluri, neagră și zincată termic. Pe cea din urmă a preferat-o Costel.

Deși eram în decembrie, aerul era parcă primăvăratic. Iarna încă mai era un vis îndepărtat, vremea era neașteptat de caldă. Asta îl determinase pe Costel să se înhame la o trebă care se face, de obicei, primăvara, nicidecum iarna. Dintr-o privire, ni-am dat seama că numai noi doi nu puteam termina de făcut împrejmuirea în doar două zile. Am ajuns la vărul meu vinerea după-amiaza, când mai avea pușin și se însera.

– Costică, l-am avertizat eu, oricât de harnici am fi noi doi, nu putem termina totul până duminică după-amiază, când trebuie să mă întorc acasă…

– Ei, cum, râse Costel, ai uitat că eu sunt Greuceanu?

– N-ai decât să fii și Zmeul Zmeilor, că n-avem timpul fizic să realizăm ce ți-ai propus! am protestat eu. Nici împrejmuirea cu plasă nu reușim s-o facem în două zile.

– Ba putem, Făt-Frumos! Mâine dis-de-dimineață bem cafeaua făcută de nevastă-mea, Alba ca Zăpada, ne trezim bine și purcedem la întins plasa…

Între soția lui Costel, o femeie zdravănă, și fragila Albă ca Zăpada era o deosebire atât de mare, că m-a făcut să râd:

– Bine, Costică, dar ne-ar prinde bine ajutorul celor șapte pitici voinici, ca să isprăvim…

– Nu-ți face griji, i-am anunțat de ieri! Vin câțiva prieteni de prin vecini și ne descurcăm noi, spuse cu optimism Costel.

Chiar așa a fost. Cu toții am fost șase bărbați care ne-am apucat de muncă. Mai întâi am montat un stâlp, apoi plasa, iar un stîlp, iar plasă ți tot așa, așa încât spre seară eram aproape  gata. A doua zi de dimineață un prieten de-al lui Costel n-a mai putut veni, iar altul a plecat după vreo două ore. Cu toate astea, până pe înserat, am reușit să terminăm de ridicat gardul, pe care l-am securizat cu sârma ghimpată.

If you like it, share with others. Thank you!Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someoneShare on Tumblr

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *